Apa -Sursa A Vietii

Apa este simbolul vietii. Lipsa apei inseamna pustiu, excesul, catastrofa. Societatea si insasi viata sunt de neconceput fara apa. De-a-lungul istoriei, milioane de vieti s-au stins fie din prea putina apa, fie din prea multa apa. Asezari omenesti, orase si state s-au nascut si au disparut la margine de apa.
Istoria consemneaza fluvii la malurile carora s-au nascut civilizatiile premergatoare societatii de azi: Nilul cu piramidele si sculpturile care au strabatut peste secole, Tibrul si Eufratul cu palatele lor originale, Tibrul cu Roma – centrul civilizatiei antice.
Apa este foarte mult raspandita in natura, in toate trei straturile de agregare, sub forma de gaz sau vapori de apa - ceata, aburi si nori - in atmosfera, sub forma lichida in rauri, mlastini, lacuri, mari sau oceane si sub forma solida sau gheata. Ea acopera mai mult de 70% din suprafata pamantului atat lichida cat si solida fiind necesara vietii de pe pamant si constituie o mare parte a lucrurilor vii.
Banala formula chimica H2O este prezenta in toate procesele vitale. Cu apa cresc cerealele, cu apa se fabrica fonta si otelul etc.
Apa se consuma sub forma naturala sau prelucrata. Este un fapt arhicunoscut ca intreprinderile, institutiile, energetica si agricultura o consuma sub forma de apa tehnologica, iar populatia, ca apa potabila sau menajera. Ca resursa fundamentala, apa trece inaintea energiei, inaintea materiilor prime minerale, inaintea pamantului insusi care, in lipsa acesteia, ar fi un pustiu mort, inaintea oxigenului chiar, daca tinem seama ca el se naste din apa.

Geografia apei: surse si resurse / caractere de marimi diferite

Din suprafata planetei noastre, 510 milioane km², Oceanul planetar ocupa 361 milioane km², ceea ce reprezinta 70,8%, iar uscatul, doar 149 milioane km², adica 29.2%. Pe Terra exista apa dulce, apa sarata, ape termale si ape minerale.
In afara de mari si oceane, apa se mai gaseste in rauri si fluvii, in lacuri si mlastini, ca si in panzele freatice subterane ale uscatului. Lacurile pot fi subterane sau de suprafata. Lacurile de suprafata sunt cel mai adesea de campie, mai rar de deal sau alpine care pot fi de origine glaciara sau vulcanica.
De asemenea, apa exista in ghetari si asezari de zapada, precum si in precipitatii sub forma de ceata, burnita, ploi, grindina si zapada.
Volumul global al acestor resurse este estimat la 1454 milioane km³, din care volumul oceanelor si marilor este de 1362 km³. Apele continentale (rauri, fluvii, lacuri, ghetari etc.), de altfel singurele surse de apa potabila pentru cei peste 5 miliarde de locuitori contemporani ai globului, le revin din cantitatea de apa a globului doar 37800 mii km³ (2,7%).
In general, repartitia apei pe glob nu este uniforma. Resursele de apa sunt concentrate in anumite zone geografice si foarte rare, in altele. Vom intalni regiuni abundente in lacuri si cursuri de apa si altele in care acestea lipsesc cu desavarsire.
De asemenea, debitele si ramificatiile hidrografice pot varia de la o zona la alta. Exista situatii in care debitul este important, dar ramificarea bazinului hidrografic este slaba, sau dimpotriva, desi remaficarea este importanta, debitul este redus.
Tarile Asiei, majoritatea fiind agrare, se confrunta cel mai adesea cu problema apei in vederea asigurarii debitelor necesare pentru irigatii si energie electrica, in paralel cu lupta impotriva inundatiilor.
Desi Canada este considerata ce mai bogata in apa din lume, preluand 1/6 din rezervele de apa dulce ale Terrei, 2/3 din apele sale se indreapta spre nord.
Egiptul, tara cu cea mai mare lipsa de apa din lume, depinde integral de apele Nilului, cel mai mare fluviu al Terrei (6670 km), care patrunde in tara din directia Sudanului.
In larga paleta a apelor continentale, alaturi de apele curgatoare, strajuiesc de-a lungul secolelor si milenilor, risipite la campie, deal sau munte, nenumarate lacuri, balti si mlastini. O comparatie intre volumul de apa dulce din rauri si cel din lacuri arata astfel: 3780 km³ fata de 132100 km³ sau in proportii, 0.01% la 0.35% din volumul total de apa dulce.
Ghetarii reprezinta una din formele curente in care se prezinta apa si contin cel mai mare volum de apa dulce. Din disponibilul de apa dulce al Terrei, lor le revin 77.20% (29189 mii de km³). Pe Terra sunt intinse zone de ghetari.
Exista o situatie pe care nu o putem trece cu vederea. Unele fluvii sau rauri sunt „intretinute” cu ape provenite din topirea ghetarilor. In postura aceasta se gasesc apele alimentate din Anzi, Loa si Bio-Bio din Chile, si multe altele.
In afara de rauri, care se nasc si dispar, sunt si lacuri care se nasc si dispar. Ele se nasc sidispar vremelnic sau definitiv. Apar, mai ales, sub forma unor pseudolacuri, balti si mlastini.
Adesea, lacurile interioare sunt sarate, neconstituind surse de apa potabila naturala.
Apele marilor si oceanelor sunt navigabile. La fel, unele rauri si fluvii interioare.
Din reteaua hidrografica a Terrei nu trebuie sa omitem izvoarele cu ape mineralizate a caror actiune benefica o cunoastem cu totii. Numeroase izvoare de ape minerale intalnim in Polonia, Romania si alte tari. Aici punem punct succintei prezentari despre sursele de apa pe Terra.

Fluxul si refluxul apei

Exista doua categorii de apa distincte: apa dulce si apa sarata.
Apa dulce este inglobata in apele de suprafata din izvoare, rauri, paraie si fluvii, precum si in nenumaratele mlastini si lacuri continentale. De asemenea, in volumul de apa dulce trebuie incluse apele subterane si ghetarii. Cea mai mare cantitate de apa dulce „se strange” utilizarii imediate de catre oameni. De exemplu, ghetarii care reprezinta 77.20% din volumul total de apa dulce, respectiv 29.182 milioane km³ si apele subterane 22.40% sau 8.467 milioane km³. Apa dulce este imobilizata in gheturile vesnice fara posibilitati de acces. Apele subterane se afla intr-o situatie mai „flexibila”: numai o parte, circa 1/3, ofera posibilitatea de exploatare, restul fiind situata la adancimi de peste 750 m, greu accesibile, iar altele, pur si simplu sunt „pungi” singulare.
Ciclul hidrologic reinnoieste anual apa dulce, dar aportul sau este foarte redus, marea cantitate de precipitatii cazand direct in oceane.
Daca in calculul apei dulci includem si vaporii de apa din atmosfera (0.04% - 0.015 km³), atunci apa dulce, la care adaugam pe cae provenita de la apele curgatoare (rauri, fluvii etc.) care masoara doar 0.01%, adica 0.00378 milioane km³ si cea din mlastini si lacuri (0.35% - 0.132 milioane km³), reprezinta doar 0.40% din totalul apei de pe glob. In total, apa dulce disponibila nu reprezinta decat 0.009% din intreaga cantitate de apa de pe pamant. Intre apa sarata-mari si cea dulce-continentala exista un raport net favorabil apei marine.
La aceste date preliminare se mai poate adauga remarca ca cel mai mare debit al apelor continentale de suprafata (rauri si fluvii) se scurge spre oceanul planetar (98,1%).
„Reinoirea” apei dulci datorita precipitatiilor variaza de la o zona la alta. Chiar in cadrul aceleiasi zone ea variaza de la un an la altul, de la un sezon la altul. Dar nu numai atat; datorita temperaturilor medii existente, evaporarea este mai intensa sau mai putin intensa, determinand aportul precipitatiilor.
De miliarde de ani, Terra dispune de aceeasi cantitate de apa, in timp ce consumul creste, de la an la an, in toate tarile lumii. Privit sub aspect global consumul zilnic pe cap de locuitor variaza intr-o gama foarte larga, de la mai putin de 30 litri in anumite zone ale globului pana la 400-600 litrii si chiar mai mult in alte zone.
Dintre metodele de extragere a apei dulci din mari si oceane, desalinizarea a devenit cea mai raspandita. Pana in 1960 se produceau doar circa 3000 m³/zi.
Deocamdata, eforturile de satisfacere a cererii sporite de apa obtinuta prin desalinizare nu sunt rentabile decat acolo unde exista surse de energie foarte convenabile.

Ape negre………moarte

Societatea noastra se face vinovata nu numai de uciderea apelor, ci si de poluarea marilor si oceanelor.
Marea absoarbe anual peste 6 milioane tone de hidrocarburi provenite din accidenteletancurilor petroliere, din deseurile rafinariilor de petrol, exploatarile off-shore, spalarile si debalastarile navelor in largul marii.
„Patura neagra” care se formeaza la suprafata marina sufoca viata in adancime. Componentele petrolieredeversate, in loc sa se disperseze, se concentreaza, dand nastere unei pelicule continue care impiedica oxigenarea apei. Petrolul este biodegradabil sub actiunea bacteriilor dar acest proces de oxidare epuizeaza oxigenul marin.

Dezintoxicarea apei industriale

Pentru a deveni potabila apa preluata din natura trebuie sa fie supusa anumitor „tratamente”.
In natura, apa pura nu exista. Chiar ceea ce preluam din straturile subterane sau din rauri si lacuri contin o multime de impuritati. Pentru a putea fi utilizata aceasta apa trebuie tratata.
Astazi satisfacerea necesitatii de apa pura este rezolvata printr-o serie de procedee de epurare. La procedeele clasice de decantare, filtrare, deionizare cu rasini, distilare, s-au adaugat alte procedee: cu membrane, osmoza inversa, ultrafiltrare s.a..
Efectele nocive ale substantelor evacuate o data cu apele uzate sunt evidente. Cele de natura organica consuma oxigenul din apa, provocand distrugerea vietuitoarelor acvatice. Alte substante plutitoare, ca de exemplu titeiul, produsele petroliere, uleiurile, formeaza cunoscuta pelicula compacta de la suprafata apei, impiedicand absorbtia de oxigen si, deci, autoepurarea.
Si apele uzate, incarcate cu acizi sau alcalii, sunt periculoase atat pentru flora si fauna acvatica, cat si pentru constructiile hidrotehnice, vasele si instalatiile navale pe care le distrug.
Apa cu acid sulfuric sau cu hidroxid de sodiu, ca si cea cu continut de metale grele (Pb, Cu, Zn, Cr etc.) distrug fondul piscicol.
Sarurile din apele industriale uzate maresc salinitatea apei si ii cresc duritatea, producand depuneri pe conducte, marind rugozitatea acestora si, in consecinta, scazand capacitatea de transport.
Apa din consumul zilnic trimisa la canal a capatat denumirea de apa reziduala. Vorbind despre apele reziduale, ne referim la pH-ul acestora, care reprezinta concentratia de ioni de hidrogen (H) sau hidroxil (OH). Statistic, s-a remarcat ca apele murdare au un pH egal cu 10-12 fata de 7, valoarea admisibila pentru deversarea la canal. Antidotul apelor poluate este epurarea.
Purificarea apei reziduale poate fi facuta individual sau centralizat.
Este de preferat purificarea apei uzate la fata locului, la consumator.
Apele uzate industrial, in plus fata de apele uzate orasenesti, sunt supuse, in afara proceselor mecanice si biologice-aerobe sau anaerobe, unor procese fizico-chimice mai complexe, ca de exemplu extractia lichid-lichid, schimb ionic, electrdializa etc.


Sisteme „inchise” si sisteme „deschise”




Apa se poate consuma o data sau de mai multe ori.
„Circuitul deschis” reprezinta sistemul cel mai simplu de alimentare cu apa. Acest sistem se utilizeaza la consumatorii tehnologici si menajeri. Apa este consumata numai o singura data, fiind evacuata pe urma sub forma de apa uzata.
Pentru reducerea atat a cantitatilor de apa consumata, cat si a celor uzate se adopta curent recircularea apelor rezultate din operatiile tehnologice. Astfel, apele provenite de la o anumita operatie, eventual dupa o epurare mecanica, sunt introduse din nou in circuitul productiv.
Acest sistem denumit „ circuit in serie ” este utilizat in mod frecvent la recircularea apelor provenite de la instalatiile de racire cu actiune de suprafata sau de la instalatiile de climatizare, precum si de la unele operatii de clatire din industria textila.
Prin sistemul de circuit inchis, apa poate fi recirculata de mai multe ori inainte de a fi deversata la canal.
Metoda aceasta de recirculare reprezinta o „ recirculare simpla” a apelor uzate.


Agricultura irigata: aspersiune, siroire si picurare.




Agricultura irigata reprezinta un sistem organizat de aprovizionare cu apa. Ea reclama mari cantitati de apa. De exemplu, pentru obtinerea unei recolte de un kg de salata sunt necesari circa 25 litri de apa, la 1 tona de grau- 1.5 milioane litri apa, la 1 tona de orez- 4.5 milioane litri de apa, iar pentru a se obtine 1 tona carne este necesar sa se asigure pe tot parcursul cresterii animalului o cantitate medie de apa de aproximativ 34 milioane de litri.
Astazi, o treime din hrana lumi este obtinuta pe doar 18% din culturile irigate.
Potrivit aprecierii specialistilor, agricultura irigata trebuie inbunatatita in ansamblu. Cantitati insemnante de apa se pierd prin canale si infiltratii necorespunzatoare.
Sa constatat ca udarea prin „ siroire” levigheaza si degradeaza solul, nelasand substantele chimice sa-si exercite rolul in camp. Metoda „ clasica” , cea mai veche, folosita azi cu preponderenta chiar si in unele tari industrializate este cea bazata pe curgerea gravitationala : apa de suprafata a raurilor sau cea capatata din subteran prin puturi este distribuita prin canale sau santuri neimpermeabilicate.
Din volumul ei doar o mica parte ajunge la radacina plantei, cea mai mare parte scurganduse in pamant.
In locul acestei metode sa folosit metoda irigarii prin aspersiune. Aceasta metoda a cunoscut mai multe variante, insa toate folosesc acelasi principiu: imprastierea apei sub forma de ploaie artificiala.
In ziua de azi se foloseste o metoda mai neconventionala, udarea prin „ picurare”, care permite alimentarea cu apa intr-un ritm comparabil cu cel al absorbtiei ei in sol.
Specialistii au dedus urmatoarele trepte de eficienta a irigatiilor: prin curgere libera –40-80%, prin aspersiune cu pivot central –78-85%; prin picurare –60-92%.
Exista si „ irigare fara apa”. Intre 2 electrozi introdusi in sol, la o adancime de 30 de cm, la nivelul radacinilor plantelor se creaza o diferenta de potentialcu ajutorul energiei electrice produse de instalatii solare sau eoliene.
Campul electric astfel creat face ca apa sa se ridice sub forma de picaturi si sa circule de la un electrod la altul.
Cea mai performanta realizare a secolului nostru, laserul, a patruns si in domeniul agriculturii irigate. Cu ajutorul sau este controlata umiditatea si cantitatea de apa din sol, sunt actionate si automatizate instalatiile si echipamentele de irigare.


Precipitatii orizontale.



In diminetile senine de vara, inainte de rasaritul Soarelui, de multe ori putem observa pe iarba, pe acoperisurile caselor sau pe diverse alte obiecte, mici broboane arginti de apa. Dupa rasaritul Soarelui, cand aerul si solul se incalzesc, ele dispar. Micile broboane nu sunt altceva decat roua. Ea rezulta din picaturile formate prin condensarea vaporilor de apa din aer in contact cu suprafata diferitelor obiecte sau cu suprafata solului.
In popor exista credinta ca roua cade din vazduh ca o ploaie foarte fina cu scopul de a ajuta roadele pamantului sa creasca si noaptea, mai ales pe timp de seceta. Se spine ca „ s-a lasat” sau „ a cazut” noaptea si „ se ia” sau „se ridica” dupa rasaritul soarelui.
In regiunile desertice, roua formeaza in marea majoritate a cazurilor sursa de aprovizionare cu apa a plantelor, salvandu-le de la ofilire. Cantitatea totala de roua intr-o noapte poate forma un strat de apa gros de pana la 0.5 mm.
Namibia, unul dintre cele mai aride deserturi din Africa, primeste anual o cantitate de precipitatii care nu depasesc 10-20 de mm. Dar roua, care in aceasta zona se formeaza din ceata adusa de vanturile dinspre ocean, se depune cam in 300 de zile ale anului. Pe terenurile plate fara obstacole, roua se depune in cantitati mici, anjungand anual la 40-50 mm. In pustiul Atacama, cantitatea ei este mult mai mare, datorita vanturilor umede din vest, care vin incarcate cu vapori de apa de deasupra Oceanului Pacific si care apoi se condenseaza pe plantele Anzilor Cordilieri.
Roua nu se poate forma daca suprafetele obiectelor pe care se depune nu sunt sub temperatura punctului de roua al aerului ambiant ( temperatura punctului de roua – temperatura la care vaporii de apa aflati in aer, in conditiile de saturatie se condenseaza).
Pentru a se forma roua, temperatura aerului si obiectelor pe care le depune trebuie sa depaseasca 0º C.
Dar sa vedem ce se intampla atunci cand temperatura aerului este sub 0º C (intre -2º si -3º C) si cand insasi temperatura obiectelor din aceasta zona este tot sub 0º C. In aceasta situatie, prin trecerea directa in gheata a vaporilor de apa din aer, care vin in contact cu suprafata solului sau a obiectelor, se formeaza bruma. Conditiile de formare sunt prielnice numai in noptile senine si calme, insa reci si destul de umede, din anotimpurile de tranzitie ale anului. Ea poate ajunge in mod normal la o grosime de 3 mm. Daca privim atent, se pot observa chiar si diversele forme sub care sublimeaza vaporii: de solzi, evantai etc. Suprafetele pe care se depune bruma sunt de obicei cele plate sau care au o mica inclinare. Deseori, in diminetile senine de primavara si de toamna se poate observa stratul de bruma de pe ramurile si frunzele copacilor, precum si pe acoperisurile caselor, sub forma unui strat cu aspect pufos si de culoare albicioasa. Pe masura ce Soarele se ridica tot mai mult deasupra orizontului, bruma se topeste si dispare prin evaporare.


Atmosfera- prieten si inamic al omului



Hidrometeorii. Desigur, oricine sti ca atat pe Pamant, cat si in atmosfera apa se prezinta nu numai sub forma lichida, ci si sub alte doua stari de agregare: solida (gheata) si gazoasa (vapori).
Cei mai multi vapori de apa, aproximativ 80%, se gasesc in straturile inferioare ale atmosferei, la 2-3 km de la suprafata solului. Gradul de saturare a aerului in vapori de apa (umezeala relativa) se exprima in procente ca un raport intre tensiunea vaporilor aflati in aer si tensiunea vaporilor necesari pentru saturarea aceluiasi volum de aer la aceeasi temperatura si se masoara cu un aparat numit higrometru.
Vaporii de apa din atmosfera provin din evaporarea apei de la suprafata marilor, oceanelor, ghetarilor sau a solului. Apa genereaza o serie de fenomene meteorologice si de asemenea ia parte la formarea altora.
Aceste fenomene se numesc hidrometeori si reprezinta particule de apa solide sau lichide in suspensie sau in cadere in atmosfera, spulberate de vant sau depuse pe obiectele de pe sol.
Unul dintre hidrometeori este ploaia. Suntem asa de obijnuiti cu ea, incat de multe ori ne pare ca ceva firesc. Numai daca din diverse cauze, pe care vom cauta sa le explicam in cele ce urmeaza, ploaia se manifesta prea abundent sau, dimpotriva, se lasa prea mult asteptata, atunci ne atrage atentia in mod deosebit.
Se intelege prin seceta acea perioada de timp in care nu au cazut nici un fel de precipitatii sau nu au rezultat cantitati de apa din alti hidrometeori.
Pe pamant sunt numeroase suprafete –deserturile-unde ploile cad rar si in cantitati foarte mici, incat bilantul apei este deficitar.
Dimpotriva, atunci cand precipitatile sunt prea abundente, au loc inundatii. Ele sunt generate de precipitatii deosebit de abundente intr-o perioada scurta de timp, sau de precipitatii mai putin abundente, dar de lunga durata. De aceea inundatile pot fi periodice sau sporadice. Cele din urma sunt foarte periculoase, deoarece nu pot fi prevazute decat cu multa probabilitate.
Pe suprafata pamantului sunt regiuni unde, datorita unor conditii de relief favorabile formarii de curenti ascendenti puternici, cad anual mari cantitati de precipitatii sub forma de ploaie, ajungand in medie intre 10 si 12 m pe an.
Cand picaturile fine de apa sau cele ale cristalelor de gheata alcatuiesc un ansamblu aflat in suspensie la o inaltime oarecare deasupra Pamantului, spunem ca se gasesc sub forma de nori. Picaturile de apa ajung la inaltimi asa de mari datorita incalzirii neuniforme a suprafetei Pamantului: acolo unde temperatura este mai ridicata, aerul mai cald si mai usor se ridica, antrenand cu el si vaporii de apa pe care-i contine.

APA: GENERALITAI

1. Temperatura apei se determina la sursa, imediat dupa recoltare. Se pot folosi termometre speciale sau termometre obijnuite cu rezervorul de mercur invelit intr-un strat de vata sau de tifon.
2. Mirosul si gustul apei depind de compusii chimici, gazele dizolvate, plantele acvatice si resturile organice.
3. Culoarea este data de substantele in solutie si cele in stare coloidala si in suspensie. Cele mai frecvente ape naturale au o culoare galbuie sau verzuie datorita resturilor vegetale.
Calitativ se exprima: incolor, slab galbui, galben, gri, rosiatic etc.

Apa pentru vietuitoare

Apa este un component indispensabil vietii. Un om consumã în medie 3 l apã/zi, iar corpul sãu are un continut de 60-70% apã. Un pom evaporã aproximativ 200 l apã/zi.
În organismele vii, apa este continutã în formã: intracelularã (50%), interstitialã (15%) si circulantã (5%).
Tesutul adipos si oasele contin 33% apã, muschii 77%, plãmânii si rinichii 80%, substanta cenusie 85%, iar lichidele biologice: plasma 90%, saliva 99,5%.
Un om adult, cântãrind 70 kg contine apã într-un procent de 65-70% din greutatea sa, adicã pânã la 50 kg apã.
Fiintele vii nu pot supravietui în absenta apei, toleranta la deshidratare depinzând de specia respectivã.
Apa este nu numai un constituent al organismelor vii dar joacã si un rol extrem de important ca cel de regulator termic sau de irigator al tesuturilor vii.
Un adult normal trebuie sã absoarbã aproximativ 2,5-3 l apã/zi, preluati fie sub formã de bãuturi sau apã continutã în alimente precum si apã de combustie a alimentelor si tesuturilor (aport endogen).
Dacã ne raportãm la regnul vegetal, apa este continutã în: salate, castraveti, andive (95%) sau în rosii si morcovi (90%). Merele contin 85% apã, cartofii 80%, sporii bacteriilor doar 50% apã, fosolele si mazãrea 10%.
Dacã apa joacã un rol atât de important pentru viatã, în mod firesc se pune întrebarea: care este rezistenta organismelor în conditiile lipsei apei?
Cãmilele traversând deşertul îşi pot produce aproximativ 40 l apã prin oxidarea grãsimilor ce se gãsesc în cocoaşã. În condiþii normale, cãmila se hrãneşte însã cu plante verzi, ce conþin multã apã.
Se cunosc insecte ce iau apa de la vegetale uscate dar higroscopice (absorb umiditatea din aer).
Rozãtoarele din deşerturi pot trãi în absenþa apei consumând doar ierburi, scoarþã de copaci, frunze uscate. În captivitate apa este procuratã pe cale endogenã adicã prin oxidãri celulare, reuşind sã trãiascã fãrã sã bea chiar 6 luni.
Carnivorele care au nevoie imediatã de apã, pentru a-ºi elibera reziduurile azotoase se hrãnesc cu erbivore ale cãror þesuturi conþin multã apã.
Omul s-a adaptat la condiþiile mediului înconjurãtor- populaþia nomadã a deserturilor consumã o cantitate mai micã de apã decât populaþia sedentarã.
Se cunosc si plante care au o rezistenþã mare la deshidratare- cacteele conþin þesuturi îmbibate cu apã, asa-zis ,,suculente''.
Toate animalele de pe glob, ca si omul, posedã modalitãþi de procurare a apei.
În timpul activitãþilor zilnice, în organismul uman sunt ,,arse'' zaharuri si grãsimi. Prin arderea lor se formeazã CO2 si H2O; CO2, toxic, este înlãturat iar H2O se poate utiliza pentru diferite necesitãþi ale organismului.
Din 1g zaharuri rezultã 0,56 g H2O, iar din 1g grãsimi se formeazã 1,07 g apã. Zilnic, un adult sintetizeazã 300 g apã.
Animalele din stepele uscate şi deşerturi, şerpi, şopârle, girafe, zebre, struþi au capacitatea de a acumula mari cantitãþi de lipide (grãsimi) prin oxidarea cãrora rezultã apã (la o cãmilã rezerva de grãsimi din cocoaşã este de 110-120 kg).
Viaþa nu ar fi fost posibilã în zonele de desert dacã animalele din aceste zone nu ar fi învãþat sã se ascundã ziua de cãldurã si dacã nu ar fi avut posibilitatea de a împiedica evaporarea apei din organism.
Extrem de interesant este experimentul realizat cu 300 de ani în urmã de un savant- Sanctorius- care a observat cã greutatea organismului uman se modificã neîncetat. El a construit un cântar mare si asezat ore în sir pe acest cântar îsi urmãrea propria greutate. Peste noapte, Sanctorius pierdea aproape un kg. Cauzele sunt multiple: prin îndepãrtarea CO2 din organism, greutatea omului scade cu 75-85 g în 24 ore. Pe cale pulmonarã se evaporã 150-500 g apã zilnic, iar prin piele si mai multã.
Prin transpiratie, pe vreme rece, se evaporã 250-1700 g apã. În cazul unei munci fizice dificile, prestatã pe vreme uscatã si caldã, cantitatea de transpiraþie poate atinge chiar 10-15 l în 24 ore. Pe aceastã cale, organismul combate de fapt supraîncãlzirea. Pentru evaporare se consumã o cantitate de cãldurã de 600 calorii pentru 1 l sudoare. Dacã aceastã cãldurã ar fi toatã furnizatã de corpul omenesc, temperatura lui ar coborî cu aproximativ 10C.
Corpul omenesc furnizeazã pentru evaporare doar o cantitate micã de cãldurã; astfel transpiratia nu poate asigura rãcirea corpului, dar permite evitarea supraîncãlzirii. Numai datoritã evaporãrii apei la nivelul plãmânilor si pielii, temperatura corpului uman se mentine la valori în jurul a 37°C, chiar dacã temperatura ambientalã este de 40-50°C.
Se stie cã arsita din zonele de desert este mai suportabilã decât cea din pãdurile tropicale umede. Aceasta se explicã prin faptul cã în atmosfera umedã sudoarea se evaporã lent, se adunã în picãturi ce se preling pe corp si nu apare senzatia de usurare.
De ce nu putem bea apã de mare?
Rãspunsul este la îndemânã dacã se cunoaste compozitia apei de mare. Aceasta contine sãruri.
O cantitate de 100 g sãruri provenite prin consumarea apei de mare, ajunse în sânge pot genera adevãrate accidente. Dacã limita normalã de sãruri în sânge este depãsitã, organismul tinde sã se debaraseze de cantitatea suplimentarã de sãruri, un rol important în aceastã curãtire jucându-l rinichii.
Un adult eliminã aproximativ 1,5 l urinã în decursul unei zile, adicã jumãtate din cantitatea de apã primitã în 24 de ore. Cu apa sunt eliminate simultan si Na, Ca, K.
Concentratia sãrurilor în apa de mare fiind mult mai mare decât a sãrurilor din urinã, pentru ca organismul sã elimine aceste sãruri pãtrunse odatã cu apa de mare, ar fi necesarã o cantitate mult mai mare de apã decât cea bãutã.
Pestii au un aparat de desalinizare, ce se aflã la nivelul branhiilor unde, celulele specializate preiau din sânge sãrurile si împreunã cu un mucus foarte concentrat le elibereazã în mediul înconjurãtor.
Apa are proprietãti uimitoare si cu multiple implicatii, dar cea mai putin cunoscutã pare a fi capacitatea ei de a forma o peliculã superficialã rezistentã, ce este rezultatul unei atractii reciproce foarte puternice dintre moleculele stratului ei superficial.